Comparații inutile.

M-am întors din România. Ca deobicei sejour scurt, conferințe, mese suculente și prețioase întâlniri cu prieteni și colegi. Fără ninsoare, sau aproape deloc, deși Decembrie.

Ca deobicei, primul lucru pe care l-am făcut când am aterizat la Otopeni a fost un scurt popas la chioșcul de ziare. Ideia e de a achiziționa câteva cotidiene, ca să încerc (de multe ori eșuez!) să înțeleg cam ce s-a întâmplat în această țară de la ultima mea vizită.

Un amănunt: de data aceasta am cumpărat și un exemplar din ultimul număr al Vieții Medicale, la care am colaborat nu de mult, și despre care am fost informat că și-a schimbat formatul. Într-adevăr, acum acest săptămânal  e mult mai redus ca dimensiuni, dar din păcate și-a pierdut enorm din greutatea sa specifică, transformându-se dintr-o publicație de interes informațional-științific într-un amestec de știri și de anunțuri de posturi libere. Sau așa mi se pare mie, doar pentru că nu mai sunt colaborator?! Nimic nu-i exclus.

Dar să trecem la ceea ce, de fapt, vroiam să relatez.

Prin urmare, cele trei ziare cotidiene achiziționate, răsfoite cu atenție în orele până la decolarea următorului avion, mi-au oferit ocazia de a afla, poate pentru prima oară, cât de în pericol e azi țara în care m-am născut în urmă cu aproape optzeci de ani.

S-o luăm pe rând.

În primul rând Ungaria, care încă nu s-a obișnuit cu ideia/realitatea după care Transilvania e românească și așa va rămâne. Tot felul de comentarii m-au făcut să înțeleg că guvernul Orban nu a renunțat la niște planuri, unul mai periculos decât altul, de alipire a Ardealului la pusta maghiară.

La rând vine Rusia lui Putin. Frica, imaginară sau nu, de reunificarea Basarabiei (scuzați! Republica Moldova) cu patria mumă îi face pe ruși să stea tot timpul cu degetul pe trăgaci, și se pare că niciodată ursul de la Răsărit nu a fost atât de vigilent ca azi. Iar eu, citind acel comentariu, mi-am râs în barbă întrebându-mă dacă nu cumva teama lui Putin vine din groaza pe care o are doar gândindu-se că nu va mai putea cotropi Ucraina de frica unei granițe  din nou comună cu România!!

Apoi vine la rând Bulgaria. Chestia asta cu spațiul Shengen n-am prea înțeles-o. Mi se spune că Bulgaria trage România spre acest acord, dar guvernul român nu e prea entuziasmat de ideie. Dar uite așa, până și blânda vecină de la sud face probleme românilor, sau cel puțin așa se pare.

Iar la urmă (și nu e adevărat! In acest caz urma nu scapă turma!) vine Comunitatea Europeană, deloc mulțumită de lupta României împotriva corupției, și gata să ia măsuri administrative pentru a-i convinge pe rămâni de importanța alinierii cu celelalte state din Uniune.

Adică are dreptate românul când spune că având asemenea prieteni nu mai ai nevoie de dușmani.

Trebuie să recunosc că după citirea acelor date, știri și comentarii, m-am trezit gândindu-mă pe de o parte la situația României, înconjurată dacă nu de dușmani, dar cel puțin de elemente neprietenoase, dar ajungând la concluzia ca pe de altă parte Israelul nu e singur pe mapamond, cu probleme legate de vecini pe care, din păcate, nu ți-i poți alege.

Fiecare cu necazurile lui, mi-am zis, și pe undeva m-am linștit, zicându-mi că noi israelienii suntem în bună companie…..

Evenimentele științifice la care am participat și întâlnirile cu mulți oameni interesanți au avut darul să mă țină departe de gândurile care mă alertau în urmă cu numai câteva zile.

Dar a venit momentul despărțirii și iată-mă din nou în drum spre casă, în avionul ELAL de vineri, care aduce de fiecare dată cotidienele israeliene de sfârșit de săptămână, adică adevărate volume de gazetărie printată.

Două ore și un sfert mi-au fost puse la dispoziție pentru a trece în revistă acele evenimente care s-au petrecut în lipsa mea . Nu , nu 135 minute brutto, ci netto, pentru că ELAL nu mai servește mese de prânz, și nici vin, și nici cafea, ci numai un sandviș și o sticluță mică (nu, nu vă speriați, nu țuică, ci apă de izvor!).

Deci am citit tot ce am putut apuca să citesc.

Iar pentru cei care nu sunt la curent cu cele ce se întâmplă în țara mea în ultima săptămână, iată, foarte pe scurt, ”revista presei”.

În nord se descoperă cam o dată la trei zile un nou tunel săpat de Hizbolah sub granița dintre Liban și Israel (după modelul Hamasului din Gaza), cu generosul gând de a ne face o vizită neanunțată din timp (sărmana mea mamă s-ar fi cutremurat la auzul unei asemenea grosolănii!!), cu scopul de a cuceri , cel puțin pentru câteva ore, o parte a Galilului israelian, bine înțeles provocând pierderi de vieți omenești (de partea noastră, că de partea lor nu le pasă, doar au pierdut în ultimii ani vreo câteva mii de libanezi înarmați în Siria).

În sud, Hamasul -o altă organizație cu iz umanitar ieșit din comun- continuă sa aducă  săptămânal zeci de mii de palestinieni la granița dintre Gaza și Israel, toți doritori (se pare) să ne cunoască pe noi israelienii mai îndeaproape, și ca se ne vadă mai bine, aruncă baloane incendiare peste graniță, doar că să lumineze atmosfera.

Dar nu, Hamasul nu se poate mulțumi numai cu atât, ci de o săptămână își pune în funcție ”militanții” în teritorii (plus Ierusalim) și atacurile teroriste se țin lanț , cu arme de foc și arme albe, provocând victime în rândurile armatei dar mai ales în rândurile civililor.

Poate credeți că Hamasul, în ciuda aparențelor, nu e o organizație teroristă. Ei bine, nu sunteti singurii. În acele puține zile în care Israelul a rămas fără mine, doar 87 state din cele 200 membre ale ONU-ului, au votat o rezoluție care încearcă să prevină omenirea că această organizație palestiniană nu e deloc pașnică, sau cum se zice, ba pe din contra! Deci aproape 60% din statele independente ale lumii (civilizate sau nu, asta hotărăște fiecare pentru el în parte) consideră că atacurile cu rachete și bombe incendiare sunt rodul unor dorințe aprige de a distra vecinii, ceva asemănător cu pavoazarea de Crăciun de peste tot.

A propos, printre țările care au votat împotriva rezoluției de înfierare a Hamasului s-au aflat și Egiptul și Iordania, cu care Israelul are acorduri de pace (deși Hamasul ajută organizațiile teroriste din Sinai care se luptă împotriva guvernului egiptean și agită populația palestiniană din Iordania contra regelui lor!).

Ba mai mult, Autoritatea Palestiniană, și ea cu drept de vot la ONU, s-a asociat refuzului de vota în favoarea rezoluției în cauză, deși relațiile ei cu Hamasul sunt deteriorate de mai bine de zece ani, de când pașnicii războinici ai Gazei i-au căsăpit pe reprezentanții aceleiași Autorități, iar președintele Palestinei a blocat toate fondurile destinate acestei organizații teroriste cu sediul in Gaza.

Cu alte cuvinte , cu toții urăsc pe toți până se bagă la mijloc Israelul!

Deabia mă liniștisem puțin, citind ca soția primului nostru ministru e in Guatemala, ducând cuvântul de pace al țării peste mări și oceane, când privirea mi-a căzut pe o știre nu mai puțin interesantă. Iranul, prietenul pe veci al Israelului până în 1979 (așa durează veșnicia, exact ca prietenia româno-sovietică de pe vremuri!), a reușit să transporte direct în Liban (fără a trece prin Siria, unde noi am fi avut grijă de bagaj) rachete cu un grad de precizie excepțional de înalt. În felul acesta Hizbolah poate participa la focurile de artificii de ziua independenței Israelului, ținta va fi fără îndoială atinsă.

Cam cu 20 minute înainte de aterizare am ațipit. M-am trezit când am simțit impactul roților aeronavei pe pământul sfânt.

ȘI în acele minute de ”taxiing” (de curând am aflat că așa se numește drumul pe care îl face avionul de la aterizare până la aerogară) m-am trezit la realitate.

Nu, nimic nu ne poate compara cu nimeni. România poate continua să-și vadă de treburile ei, ea se află într-o situație stabilă și plină de speranțe.

Iar noi, ca deobicei, suntem unici, din toate punctele de vedere. Suntem civilizați dar trăim printre sălbateci, ducem o viață deadreptul pașnică, doar tulburată din când în când de războaie, avem o economie solidă dar banii se duc pe armată, avem adevărați prieteni care ne trădează cu fiecare ocazie care se ivește, avem copii mulți pe care îi premejduim zi de zi punându-le arma în mână și trimițându-i să moară pentru ca noi să continuăm să trăim.

Cum scria Șalom Alehem? Halal de noi, suntem orfani.

Și acum, în continuarea căutării mele de parteneri ai Israelului în ale pericolelor și zbuciumului de zi cu zi, plec în China, poate acolo am mai mult noroc.